poate mă vezi

poate mă vezi pe colț la iancului 

la terasă, cu câinele, joia, în mijlocul zilei

și te gândești că nu am nicio grijă

în timp ce-ți tragi urmașul de mânecă

să țină pasul, dar ochii copilei

se blochează pe câine și degajă

entuziasm. emoțiile tale se amestecă.

poate mă vezi pe colț la iancului

la terasă, așteptând mâncarea

și aștepți și tu cuminte, pe motorul închiriat,

să ridic eu prima comanda.

și mereu în așteptare începe identificarea 

celuilalt. vrei să știi cine, de unde. te-ai înfuriat

la telefon și ai călcat pedala. opriți propaganda.

poate mă vezi pe colț la iancului

bătută de soare în părul proaspăt decolorat

și îți par palidă, așa că te oprești

și te uiți la mine minute întregi

sprijinit de colțul blocului, te miști elaborat 

să nu pară că mă urmărești

te privesc înapoi și înțeleg că devii ce alegi.

ce semeni - aia culegi. înțelegi?

poate mă vezi în același loc

cu oameni cu care nu am nicio treabă 

și parcă mă miroși că sunt altfel,

așa că te uiți la celelalte fete și mă compari

să-ți confirmi ce deja știi. să nu par slabă,

te las să vezi că am înțeles ce faci și într-un fel

îți permit să-ți ridici întrebări. și dispari.

încerci să înțelegi ce e greșit cu mine.

bună întrebare, n-aș ști nici eu să spun,

ceea ce mă face să cred că nimic.

societatea modernă vrea să elimine

orice răspuns de care dispun.

dacă ți-aș da un răspuns, ar suna comic.

poate mă vezi de la depărtare,

din mijlocul tău de transport înțepenit în trafic

și ceva în a mea purtare

îți amintește de cineva. măcar pe grafic

să verifici cine sunt. 

cineva pe care nu ai mai văzut de mult?

și deschizi facebook, insta, nu știi ce nume să cauți,

ajută orice amănunt. un consult

rapid în lista de follow printre cei cunoscuți

în speranța de a mă identifica.

și dai peste alte persoane de care uitasei

și înainte de a justifica

cum ai ajuns acolo, în momentul frumoasei

descoperiri de sine,

până să te întorci să mai privești

odată în ochii unei străine 

vehiculul primește verde și lovești

pedala bine

claxonat.

poate mă vezi întinsă în iarbă

cum scriu poezii, desculță și dezbrăcată 

de emoții. mă las să simt tot.

și cine vrea să absoarbă

din moment, e lăsat să observe și să participe la judecată

fără zgomot

să nu-mi pierd concentrarea 

și să încep să aberez cu discursuri politice

că ceva-mi spune că nu mai e cazul, a trecut supărarea 

și mai au glas doar cei dispuși să critice.

când scriu în aer liber 

prefer să mă refer

la cer ca fiind foarte aproape,

îl simt greu deasupra mea, mă atrage

dar nu încearcă să mă îngroape,

doar mă distrage

de la ce e trecător. pământul cu oameni,

animale, plante, apă,

continua inventare de termeni,

idei, filozofii, că oricine poate să perceapă

că asta nu e tot. mai urmează ceva,

sunt sigură. ar fi prea puțin și sec.

refuz să cred altceva.

trec

de la gând la gând

la viteze orbitoare.

poate mă vezi postând pe social media

și crezi că dacă m-ai cunoscut acum 10 ani

m-ai putea studia,

să încercăm să fim umani.

crezi că ai dreptul să te porți ca și cum 

încă știi cine sunt, cine eram,

și poate ai o părere oarecum,

dar cutreieram

câmpii. 

îți lipsesc informații cruciale

despre tot ce am făcut de când 

nu ți-am mai răspuns sau ți-am dat răspunsuri parțiale

zicând 

că îmi place să aleg 

când termin o conversație și îmi dau silința

să fie o modalitate cât mai unică, înțeleg

că vrei o variantă personalizată a mea.

asta-i ființa.

simțim că ni se cuvin interacțiunile

și acționăm fiecare ca atare.

unii folosesc likeurile,

alții versurile.

și toți vrem schimbare.