vedere

cred că e momentul să-ți spun că am fost îndrăgostită de tine acum mulți ani.
aveai ceva în felul de a-ți da părul din ochi, zâmbeai docil și părul părea că-ți cântărește o tonă, pentru că mâinile ți se încordau când le ridicai spre față.
m-a fascinat că în momentul în care te uitai în oglindă, o făceai îndelungă vreme și te concentrai pe ridurile fine de care te plângeai de când te știu. acum ai motive, atunci nu erau decât o scuză să te cunoști mai bine și să te întorci în cameră să-ți faci curat. într-un fel, cred că te responsabilizau.
pe vremea când am realizat că sunt îndrăgostită de tine fără scăpare, miroseai vag a alcool, știu că acum nu mai bei. te-am văzut într-un bar, la o masa din colț, într-un subsol. nu am vrut să deranjez, vorbeai cu câteva sticle goale. te-ai ridicat să te duci cu pas legănat la wc și ai înjurat ușa fără clanță. atunci am știut că ai pretenții, că poți mai mult, că te supără să-ți trăiești viața la un loc cu șobolanii. cineva a încercat să intre peste tine și barmanul l-a luat la bătaie. aș fi zis că te respectă, dar era doar violent de fel și căuta mereu motiv să-și verse supărările, să-și umple mâinile de sânge și să iasă să fumeze o țigară sprijinit de perete cu sângele picurând. îi plăcea să fie văzut așa și știut de frică.
te-am văzut plângând la o înmormântare când nici nu știai cine a fost omul, dar te uitai spre copiii lui și probabil te gândeai că toți rămânem singuri într-o zi. aveai o batistă din bumbac, cu imprimeu floral, începea să ningă și te-ai dus după casă fără să zici nimic. te uitai la găini și plângeai. am înțeles că ai un suflet sensibil.
te-am văzut scriind pe picioare, pe orice apucai, fie pe foi rupte de la alții, fie pe servețele. într-o zi scriai stând pe bancă, aveai un carnețel. îți ridicai ochii spre cer din când în când și apoi te întorceai spre instrumentul de scris și scriai apăsat. încă aud cum zgâriai foaia. și zâmbeai, apoi te întristai, apoi te încruntai. zâmbeai când te observa cineva, tăceai mult pe atunci și scriai și mai mult. credeai în ce scriai.
te-am văzut stând pe jos, pe trotuar, după ore întregi de mers, niciodată nu te-ai sfiit să te înjosești, dar mereu te scuturai când te ridicai și verificai dacă te-ai murdărit.
simt că te-am avut în ochi ca pe un ghimpe și mă deranja să te văd așa cum ești, dar nu te-aș fi scos nicio secundă, era un rău cu care m-am obișnuit în timp.
nu te-am mai iubit când nu te-ai mai reflectat în mine. hainele ți-au devenit din ce în ce mai largi, părul mai ușor, pasul mai agitat. ai început să vrei să stai mai mult în casă. am văzut cum cearcănele ți se amplifică, pupile ba ți se măresc, ba se pierd în fundul capului, pierzi noțiunea timpului, ca apoi să te trezești după mai mulți ani într-un amalgam de gesturi furate, vorbe goale de la alții, haine care nu-ți aparțin, versuri seci și drumuri făcute pentru alții. te-ai pierdut.
azi încă te plac, dar am fost supărată o perioadă pe tine, nu ți-am vorbit, te-am lăsat să trăiești în nepăsare, ca apoi să-ți pese prea mult și să te întorci la mine.
da, am fost îndrăgostită de tine, adică de mine din trecut, pentru că nu mai suntem aceeași persoană de când am plecat singură cu patru bagaje și te-am lăsat pe peron în gară. ceva din mine s-a rupt când am renunțat la ce credeam că mi se cuvine și am ales să trăiesc după propria-mi voință.
aud clopotele sunând pe holuri de spital când dorm în camere neaerisite, te resimt în șolduri goală și străină, în degete înghețată și în buze din ce în ce mai uscată.
te văd zilnic de o perioadă în oglindă, în aceleași riduri de care te plângeai pe vremuri. încă mai scrii, încă mai scriu, câteodată vorbești tu din mine, e o linie subțire care ne desparte și care ne face să fim în esență aceeași.
te țin închisă, ești încă firavă și inocentă. văd cum te entuziasmezi când îți place ceva, dar știm amândouă că nu ai puterea de a spune "nu", așa că spun eu în locul tău, iar tu odihnește-te. într-o zi o să te las să ieși la iveală în fața cui trebuie.