(pov)ești

am scris o poveste cu picioarele goale pe pământ,
îngenuncheată de lacrimi și cu umerii grei de vânt,
în care tu erai o pasăre și eu aveam o colivie
împletită cu fire de păr căzute când încă eram vie;
și am aruncat cheia într-un lac cu mulți pești
să îți devină obicei să o privești
și să înțelegi că ai aripi și trebuie să le folosești.

sufocată de nuferi, corpul se zbate să iasă la suprafață
în timp ce scriu o poveste din altă viață
în care se făcea că aveam un cal,
ne-am aventurat cu el în larg și l-a înghițit un val
care a adus la mal doar slăbiciune și iluzii
încercând să ne avertizeze că nu avem suficiente provizii,
dar dacă eșuăm o să ne adăpostească brazii.

se făcea că erai copac și eu floare
și am crescut pe lângă tine să mă feresc de soare;
la umbra ta nu-mi trecea lumina printre ochi și șuvițe,
dar o creangă de-a ta căzută mă despică în rămășițe,
să-ți devin îngrășământ natural, însă de dorul tău
elimin lacrimi toxice și o să ai nevoie de un fierăstrău
să-ți tai durerea, dacă-mi faci rău.

într-o seară hai să fim doar oameni
cu corpuri încurcate și ipostaze în care nu ne-a văzut nimeni;
părul dat în aceeași parte, cu ușa dată de perete,
piele lângă piele până devine burete
și absoarbe tot ce e între noi,
apoi,
amândoi,
într-o zi de joi,
fără nevoi,
cu ochii goi,
să devenim povești scrise pe foi.