in esenta

mintea-i prapastie si pe varf sta amintirea

clipei confuze cand am deschis ochii si ti-am vazut privirea;

in fundul ochilor tai m-am regasit cum sunt,

cum nu ma stie nimeni de pe pamant.

si am unele nopti prelungite in zile, cand corpul

refuza sa ma asculte in lipsa ta, si-n locul

pe care il ocupi au crescut flori,

s-au inradacinat de parul tau ori

te-au cuprins si ti-au luat oxigenul,

te-au inramat sa nu uit putinul

timp intarziat sau anulat in care ar fi trebuit

sa ni se confunde trupurile ca intr-un circuit,

nestapanit de nestiutorii care pretind ca ne urmaresc,

dar nu e nimic de vazut, totul e firesc.

in zilele in care corpul si perna fac front comun

se activeaza ceva ca un sistem autoimun

si-mi esti in gand ca un simpton : 

ma gandesc ca daca si fiecare atom

se divide, din ai nostri s-ar forma o umbra

care ma urmareste si se simte ca o adancitura

din interiorul meu, o absenta cu parfumul tau

imi taie sufletul in doua ca un fierastrau,

ca trece vremea, vine frigul si eu stau

intinsa la orizontal sufleteste si vreau

sa te vad.

poate tot ce avem sunt impresii si in esenta

lucrurile au o alta efervescenta.

poate rochia cu crapatura pana deasupra genunchilor

ar trebui sa ramana doar pentru bucuria ochilor

tai. si poate fiecare cuvant spus in graba

ar trebui cantarit si rezumat la o silaba

si poate ar trebui sa ne iubim abuziv

si nimic intre noi sa nu fie conclusiv.