câte zile durează până se umple albia

la scurt timp după închiderea (în sine),

a urmat o ieșire care s-a lăsat cu lacrimi

când am văzut că lacul a secat fără suspine

şi unde obişnuiam să-mi văd faţa ca-n oglindă

nu poți reflexia să ți-o mai clatini.

 

păsările și-au dat foc la aripi, nu mai există zbor,

nici urmă de peşti, vidre, broaşte, țânțari,

s-a uscat, când ar fi trebuit să înflorească fiecare arbor;

unde e lacul meu (și dragostea) din tei?

s-ascundă fiecare val a fost nevoie de milioane de gropari.

 

au îngropat până la ultima picatură,

au lăsat doar pământ care seacă fără oprire,

nimeni nu a anunțat că a secat de ură,

crezând că toți l-am uitat, când de fapt ne-am ascuns

și acum că am ieșit, ne-a cuprins doar uimire.

 

pământ gol, să-ți îngropi tot trecutul,

o groapă înconjurată de oameni care-i observă lipsa,

un loc fără umbre, gata să crape și să deschidă pământul,

să ne tragă unde a dispărut toată apa și bucuria,

haideți să plângem şi să aruncăm în albie batista.

 

cu lacrimi adunate nopți la rând,

un priveghi care a durat săptămâni întregi,

sute de oameni lăsați fără privelişte, fără cuvânt,

au trebuit să schimbe vorbe între ei și nu a convenit nimănui

că de apă nu ar trebui să te dezlegi.

 

pământul văzând mulțimea suspinând,

a decis într-un final să se umple treptat,

dar de câte zile e nevoie să fie la fel? nu curând.

suficient cât să facem poze cu el crescând, ca unui copil,

lumea se bucură și s-a adaptat.

 

apa înaintează de două zile şi câteva ore,

toți invadează, abuzează de creșterea reflexiei

care arată cerul, păsări întoarse în diferite forme,

timpul pare diferit privind valurile,

înecarea prostiei.

 

să crească apele mai repede, să ne spele,

a doua zi de așteptare - oamenii înjură și le revine ura;

apele par să stea pe loc, se țin departe de belele,

dacă aş fi apă i-aş îneca pe toți,

dacă aş fi apă, aș fi la fel ca băutura.

 

privind situația dată mă întreb din nou cât mai durează

urcarea apelor și umplerea albiei,

să am unde să mă arunc când simt că-mi cedează

nervii, cusăturile hainelor și să nu mai ies

până nu-și capătă din nou sensul zborului aripile vrabiei.

 

 

mi-am pierdut vocea, mi-am găsit cuvintele,

mi-am pierdut lacul, mi-am găsit pământul

pregătit să mă îngroape și apoi să mă acopere

când o să fie timpul.