cu ghetele (neșterse) de la ultima ploaie

cu ghetele neșterse de la ultima ploaie,

fac aceleași drumuri nesfârșite fără scop,

nu mă interesează că e soare de câteva zile

atâta timp cât trec prin diferite războaie

care ar trebui disecate la microscop,

să nu încapă urmă de întrebări pe corzile

mele vocale.

pe corzile mele vocale, nu mai am nimic de spus!

tăcerea asediază fiecare corp

și străpunge fiecare cuvânt.

cine ne lovește? cine-i predispus?

cum descoperim un anticorp

care să ne lase să spunem ceva pe pământ,

din suflet?

progres la scară mondială,

decădere emoțională la scară personală.

o cofetărie care-mi poartă numele, din capătul străzii,

a intrat în renovări și muncitorii stau degeaba;

un nene repară o bicicletă pentru copii

dar nu pare să-și facă iluzii

că va mai funcționa ceva. și-a terminat treaba

și-aș vrea să mă apropii

să-i spun:

primăvara e perioada schimbărilor,

e normal să nu-mi șterg ghetele,

o să plouă iar și sunt deja pregătită

să-mi placă vara, soarele, ritmul vremurilor,

să-mi scriu încă textele, să-mi păstrez sunetele,

că nu vreau să rămân doar amintită

în mintea ta.

vreau să am cuvinte și să rămânem toți umani.

e primavară de doi ani!