am scris o poezie să-mi amintesc că exist

în seara asta am de gând să mă îmbăt rapid

pentru că refuz să accept că scriu

doar când uit că trăiesc. ce stupid!

sună complicat, când existența e de fapt

atât de limitată, vinul puțin, hainele deja multe,

n-avem timp să vorbim, chiar dacă ești apt.

pentru ce? să-mi amintesc că trăiesc.

să ocupi toate rândurile cu bucățele din tine

- o inspirație atât de mare e doar dar dumnezeiesc.

cum e și vinul, de exemplu, pare alegerea potrivită

după jumătate de banană mâncată la prânz

și apoi risipită doar pentru că eram privită.

m-am apucat să scriu despre soldați

în câmpul iubirii și-am renunțat.

am pierdut toate luptele și nu vă uitați șocați,

dar la ce vă așteptați?

mai scriu să-mi limpezesc mintea puțin,

dar nu despre sfârșitul lumii, politică, 

manele noi, prețuri mari sau vacțin.

adevărul e că nu mă pricep la nimic

și nici nu mi-am dorit vreodată recunoaștere,

nici apreciere, nici ură, doar să nu fiu inamic.

obișnuiam să cred că mă pricep la sentimental,

totul la timpul trecut, de parcă m-am pierdut

într-o viață străină trăită pe modul experimental.

stau în plus la birou să scriu poezii fără motiv

poate-s deprimată, un lucru bun n-aș face,

așa că-mi iau laptopul folosit activ

și plec, că devine aberativ!!!!

afirmativ?

te rog, rămâi emotiv.