pentru câteva ore

avem puțin timp la dispoziție, vorbind în general,

mai ales acum, când singularitatea și-a schimbat definiția.

sunt ultimele ore când pot să-ți vorbesc, măcar literal,

să te las să întinzi rufele cu mine, să te dansez, să-ți controlez poziția;

primele când mi se confirmă că omul nu-i făcut să fie singur.

aritmia pare o afecțiune reală, ceea ce nu pot spune despre tine.

îți vorbesc într-un mod fantasmatic, ireal, nesigur,

dar totuși sunt atâtea cuvinte de spus și niciunul nu-mi aparține.

sunt cuvinte vorbite la comun, în sincron, simultan,

vorbe care se nasc la mijlocul distanței dintre noi

și pe care le rostesc și circulă greu, în stil metropolitan,

care lasă loc de interpretări, dar le înțelegem amândoi.

n-o să te văd niciodată; nu e o speranță, e o realitate.

pentru câteva ore ești oricine, apoi nimic, ca noi toți.

nu o să lipsești nimănui, din păcate.

pentru câteva ore ești eu, ești iubire, ești emoții, ești grabă,

ești o simplă poezie despre care o să povestesc peste ani.

ești piatra de temelie dintre doi oameni care au mereu treabă.

câteva ore e tot ce primești. mai mult nu se vrea, nici nu se cere.

ești o posibilitate pusă sub semnul întrebării și apoi abandonată.

ești secret, promisiune a viitorului, rezultat din plăcere,

deci bucură-te că nu o să cunoști durere.