îmi despart sufletul de corp ca de-o coajă

rămân puțin agățată în capul pieptului și respir controlat.

fiecare minut e izolat.

pe inspirație ating cu vârful nasului tavanul

ușor să nu-mi distrug elanul.

pe expirație mă lipesc de podea - 

nu mai am unde a cădea.

am lumini cu senzori și mă disperă când uită că-s aici;

n-are niciun sens dacă vrei să te ridici.

umplu camera cu fiecare respirație, deci exist.

singura dovadă. ce trist!

bătăile inimii crapă pereții și sparg ferestrele

să văd mai clar astrele.

doar țiuitul din urechi mă mai ține legată de trup

și nu vreau să întrerup

felul în care-mi ocupă tot timpul și-mi afectează levitația.

cobor la următoarea, îmi aștept stația.

n-am reușit să mă dezic niciodată de lumea materială

să trăiesc doar în natura-mi senzorială.

să abandonez grămada de mușchi și oase,

să mă îndrept spre lumea celor luminoase.

o s-o fac într-o zi, o să mă privesc dinafară,

când totul ne separă.

să văd unde greșesc, unde nu-s încă destul de temperată,

să-nvăț să scap de mintea-mi aglomerată.

să știu când să devin invizibilă și să rămân aproape,

să știu când să las alți oameni să mă îngroape.

vorbesc mai mult de suflet, nu de minte, ceea ce mă face o mare sensibilă.

mintea cu sufletul mereu e compatibilă.

cum să gândești fără să simți?

îmi ies din minți!

pentru a simți e nevoie de suflet, cum pentru a gândi e nevoie de minte.

așa că am o singură rugăminte:

nu mă îndepărta, nu-mi întrerupe imaginația,

nu lua dintre emoții fascinația.

cuvintele-mi sunt scobitori printre dinți,

seci, umile,

reci, incapabile

să scoată măcar o fărâmă de emoție.